duminică, 31 decembrie 2017

2017 & 2018 în GIF-uri

Despre anul 2017


1. Anul 2017 a trecut extraordinar de repede. Blogul meu, de la bun început, a fost o continuă revoltă împotriva trecerii timpului, așa că trebuia să menționez și aspectul ăsta. Dar pe bune, 2017 a trecut așa de repede. Îmi aduc aminte ce cărți am citit în ianuarie de parcă ar fi fost ieri.

2. În 2017 am trecut, cu bine, de prima sesiune din „cariera” mea de student la Drept. Am trecut și de a doua, tot așa. Pot spune că, după primul an de facultate, sunt foarte mulțumită de alegerea făcută. Bianca din clasa a patra, care a decis să meargă la Drept, a făcut alegerea bună.

3. În 2017 am văzut-o live pe Tarja Turunen. Una din cele mai frumoase amintiri de anul ăsta.

4. În 2017 am creat amintiri neprețuite alături de oamenii din asociația în care activez. După decizia de a merge la Drept, cea de mă implica în asociație e, categoric, cea mai bună din ultimii ani. Pe zi ce trece, îmi dau seama de lucrurile minunate pe care le aduce în viața mea și de cât de faini sunt oamenii cu care lucrez.

5. În 2017 s-a ivit ocazia să călătoresc în Italia și Turcia. Sunt o persoană mai „de casă”, dar, recunosc, e super să călătorești și să vezi ce are de oferit planeta noastră. Atât de mult m-au inspirat plimbările acestea două, încât mi-am făcut o listă lungă cu locuri de vizitat.

6. Anul 2017 a însemnat multă introspecție, pentru mine. Cred că, înainte de a ne chinui să-i înțelegem pe cei din jur, trebuie să ne asigurăm că ne cunoaștem îndeajuns de bine pe noi înșine. Visuri, limite, calități, defecte, toate caracterizează pe fiecare dintre noi.

7. Anul 2017 a însemnat multe dificultăți, poate mai multe decât au adus anii anteriori. Dar nu degeaba se zice că ce nu te distruge te face mai puternic. Nu cred că a zis vreo cineva că viața e numai lapte și miere, așa că mereu trebuie să fim pregătiți să depășim greutățile care se ivesc sau, mă rog, să încercăm să facem asta. Până la urmă, din toate câte ni se întâmplă putem învăța ceva.

8. Anul 2017 a fost despre noutăți, perseverență, muncă, bucurii, supărări, dezamăgiri, cărți de suflet, descoperiri surprinzătoare, schimbări. Un asemenea an nu poate decât să mă lase cu dorința de a vedea ce ne pregătește 2018.

Pentru anul 2018


1. Mai multă îndrăzneală.

2. Să continui și să duc la bun sfârșit ce am început în 2017.

3. Să mă ocup mai mult de acele lucruri care mă fac fericită și mă fac să uit a-mi verifica telefonul.

Un an nou fantastic, liebe Freunde! 🤗

miercuri, 27 decembrie 2017

„Grammaton. Turnul Înțelepților”, Trommer & Akdenizli - Recenzie

Titlul original: Letterland. Die Diamantenquelle
Autori: Johanna Trommer, Meryem Natalie Akdenizli
Editura: ALLFA
Traducere: Doina Fischbach
Număr de pagini: 392

Tinka are treisprezece ani și îi place foarte mult să citească. Într-o zi, ea găsește într-o carte o scrisoare misterioasă, care îi este adresată și în care i se spune să ia legătura cu un anticar pe nume Antonius. 
Intrigată de mesajul neobișnuit, Tinka, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Isabela, pleacă la Viena în căutarea lui Antonius. Anticarul le face cunoștință cu Grammatonul, o lume fantastică ai cărei locuitori se numesc literani și au corpuri în formă de litere. 
Dar Grammatonul este în pericol! Izvorul de energie al acestei lumi fermecate a secat, fiindcă, în lumea noastră, copiii… nu mai citesc. Tinka, Isabela și Antonius își unesc forțele cu Rahotep și niște creaturi fantastice – simpatica stelină Pin și nobilul opteron Carmesino – și înfruntă nenumărate pericole în căutarea Turnului Celor Unsprezece Înțelepți și a Cărții Atnafias, unica speranță de salvare a Grammatonului.
Vor reuși prietenii să treacă cu bine de nenumăratele pericole și obstacole care le ies în cale? Vor reuși ei să o învingă pe nemiloasa literană Zaida, care vrea să pună stăpânire pe ținut?



Lăsând la o parte minunea de a posta, în sfârșit, recenzia, minune petrecută în a treia zi de Crăciun 2017, sunt curioasă ce impresie v-a lăsat vouă descrierea. În momentul în care am citit-o, cu mult, mult timp în urmă, când am primit cartea în dar, nu am rămas cu impresia unei cărți de copii, dar la o recitire mi-am dat seama că, de fapt, este o carte pentru copii/ preadolescenți. Cu toate acestea, insist de acum că Grammaton poate fi o lectură la fel de agreabilă și pentru cei mai mari. Pentru mine, chiar a fost o plăcere să dau pagină după pagină, fiind exact ce aveam nevoie după lecturile de la facultate.

Pentru că tot am menționat descrierea cărții, am bucuria să constat că ea chiar face dreptate conținutului. Adesea am dat peste descrieri care ori erau prea neclare, ori erau prea clare, adică deja dădeau spoilere. În schimb, în cazul de față, descrierea rezumă plotul central, reușind să stârnească oarece curiozitate, dar fără să strice surpriza care stă între coperți. 

... până la încheierea celui de-al șaisprezecelea an de viață, toți copiii umani sunt responsabili de viața și de prosperitatea literanilor. Prin simplul fapt că citesc... ei au nevoie de energia și de fantezia copiilor pe care aceștia le dezvoltă în timp ce citesc și, în special, în timp ce trăiesc poveștile.

Grammaton vine cu o idee interesantă, pe care chiar mi-am dorit să o văd concretizată într-o carte. Ideea aceasta, a unei lumi a literelor, a cărei existență depinde de cât de mult citesc oamenii, e frumos creionată de cele două autoare, reușind să o transforme într-un adevărat univers care se organizează după propriile reguli. Talentul de povestitor e ușor de sesizat, mai ales în cazul descrierilor. Nu am avut dificultăți în a-mi imagina cum arată lumea în care pătrund Tinka și prietenii ei. Locurile vizitate, provocările prin care trec sunt bine prezentate, limbajul e expresiv, de o plasticitate tare drăguță, pe înțelesul tuturor. Numai în privința literanilor aș fi vrut mai multă atenție, căci nu e chiar ușor să îți imaginezi niște ființe care au corpul în formă de literă (mă refer la detalii ce țin de membre, față).

Deși nu e ca un basm românesc, marca Ion Creangă ori Petre Ispirescu, Grammaton are destule trăsături specifice unui basm, pornind de la fabulosul prezent la orice pas, până la misiunea alesului (Tinka) de a restabili echilibrul în tărâm. În această misiune, Tinkăi i se alătură prietena ei, Isabela, anticarul Antonius, stelina Pin (replicile ei sunt savuroase), opteronul Carmesino, tânărul Rahotep și mulți alții (deci, atât ființe umane cât și supranaturale). Desigur că nu lipsesc nici forțele răului, toate aceste personaje fiind portretizate într-un mod rezonabil. Nu se insistă pe latura psihologică, pentru că nici nu e cazul de asemenea profunzimi, dar portretul fizic este dublat și de o privire în borcănelul cu emoții al personajelor mai importante. Ce apreciez este limbajul corpului, inteligent folosit de autoare în exprimarea emoțiilor actorilor. 

Dintre toți, am prins drag de Tinka și de Isabela, care pe cât sunt de opuse, pe atât de bine se completează; de Rahotep, pentru abilitățile lui de supraviețuire; de Pin și, nu în cele din urmă, de Carmesino. Acesta din urmă e un personaj foarte bine realizat, acordându-i-se, mereu, atenție sporită, ceea ce mă bucură, căci stârnește curiozitatea de la prima întâlnire. Mi-ar fi plăcut ca Zaida să se bucure și ea de o analiză sub lupă, fiind antieroul cărții. E o greșeală adesea întâlnită, mai ales în cărțile fantastice, ca personajul negativ să fie negativ pentru că așa vrea el. Ce vreau să spun e că nu se arată motivele pentru care ființa aceea e cum e, fundamentul, mobilul. Sigur există ceva, o întâmplare din trecut, o vorbă, o persoană care a determinat ființa aceea să nimerească alăturea cu drumul. Dar poate de la o carte de copii/ preadolescenți e prea mult să cer așa ceva.

În timp ce toți stăteau încă încremeniți și îndurerați, soarele se înălța deasupra Împărăției Înțelepților, ca și cum ar fi vrut să vestească o zi mai fericită decât cea precedentă.

Probele sunt numeroase și ingenioase, adesea strâns legate de cărți cunoscute. Toate aceste probe, reunite într-o aventură periculoasă, determină personajele, deși unele sunt încă niște adolescenți, să se adapteze la cerințe, să depună eforturi de care nu se credeau în stare, să-și pună mintea la contribuție și, cel mai important, să lucreze cot la cot, în speranța că o să treacă, cu bine, de toate încercările. Și rămânem cu speranța, cum ar spune o persoană dragă mie. Glumesc, ei nu rămân doar cu speranța. Astfel, povestea din Grammaton evoluează frumos, adunând tot mai multă tensiune care culminează la momentul potrivit, lăsând, apoi, cale unui deznodământ emoționant și reușit. 

Una peste alta, cartea semnată de Johanna Trommer și Meryem Akdenizli e o lectură relaxantă, distractivă, din care se desprind lecții reale, utile, făcând-o numai bună pentru „cei mai mici”, dar și pentru „cei mai mari”, care au uitat de importanța lecturii și, mai mult decât atât, de importanța imaginației. După cum zicea Einstein:


Notă: 4/5

joi, 9 noiembrie 2017

”Black Dawn”, Mallory McCartney - Review

Title: Black Dawn
Author: Mallory McCartney
Genre: YA/NA Fantasy
Release Date: February 14th 2017
Publisher: Clean Reads Publishing
* E-book provided by YA Bound Book Tours as part of the book tour, in exchange for a honest review.



The end of an Empire, The rise of a Queen

Emory Fae enjoys leading a quiet, normal life. That is until two mysterious, and handsome soldiers show up at her apartment, and the life she knew is instantly whisked away. Memphis Carter and Brokk Foster come from the magical and war ridden world of Kiero, and upon Emory's arrival she will discover she is the long lost heir to the Royal Line and is thrown into the Black Dawn Rebellion with a dynamic role to ignite the rebels and reclaim her throne.

With both men being darkly woven in her past Emory uncovers hidden secrets, a power held long dormant, and will soon realize there are worse things than supernatural humans, love, loss, betrayal, and a Mad King.

Some things are better left in the shadows.


This book proves once again how I judge a book by its cover. Black Dawn is gifted with such a mesmerizing cover, it is impossible not to catch your eye and make you want to know more about what lies beyond the cover.

Black Dawn comes with a story that follows some dystopian/YA fantasy/ romance patterns, but also comes with some new things, like the time-traveling, which I really enjoyed. It fits really well into the world and the story, and I liked how it was explained. The story itself is fast-paced, engaging and it keeps you on the edge of your seat most of the time. It's not the most original story you will find, but it's that kind of read that definitely won't bore you. From the beginning to the end, there is something going on that will keep you wandering what is next and how is everything going to end.

The characters... hm, they are not so diverse, I believe. They are all so young and the few elders are not exactly the kind you would want to be friends with. Emory is ok. What I like about her is that she accepts her responsability and wants to do something to make things right. I still feel like I have a lot of things to discover related to Emory, but not only about her. Also Memphis, Brokk and the others have their stories to tell. They all have insecurities, relationship issues that need to be solved, and I really hope they will figure it out, because it got annoying at one point.

What could have been improved are the world-building, the "abilities thing" (more info about the provenience, history) and the romance part. I honestly think this book has too much romance and romance related problems. And in the middle of the storm is, of course, Emory. She is involved in too many troubled relations, as far as I am concerned. I believe in the next novel should be a change in this regard, because I want to believe this series is more than a feud between some confused youngsters.

Overall, Black Dawn is a pleasant book and I look forward to reading the sequel. I know this book could have been better, but I hope the next one will meet my expectations.

My Rating: 3,5/5

vineri, 22 septembrie 2017

”Cadavrul din bibliotecă”, Agatha Christie - Recenzie

Titlul original: The Body in The Library
Autor: Agatha Christie
Editura: RAO
Traducere: Mihai Caraiman
Număr de pagini: 224

E ora 7 dimineața și familia Bantry nu este deloc pregătită să facă față șocului care o așteaptă. 
În propria bibliotecă este găsit cadavrul unei tinere, îmbrăcate cu rochie de seară și machiate ca pentru o petrecere. Însă cine e femeia? Cum a ajuns acolo? Și ce legătură are cu o altă tânără ale cărei rămășițe carbonizate sunt descoperite mai târziu într-o carieră abandonată? 
Alarmată, familia Bantry o invită pe Jane Marple să rezolve misterul, înainte ca bârfele să țeasă un păienjeniș de supoziții care să ascundă pentru totdeauna adevărul. 
Este greu să nu rămâi impresionat de fiecare dată când citești o carte de Agatha Christie.
- Times 

Vin cu recenzia acestei cărți, gândindu-mă ce lectură potrivită este pentru sezonul acesta. Cărțile Agathei Christie mi-au lăsat mereu impresia unor lecturi de toamnă, datorită misterului din ele. Am citit Cadavrul din bibliotecă într-o perioadă foarte mare de timp, în parte pentru că eram în timpul anului universitar, dar și pentru că, pentru mine, cărțile Agathei nu ”țipă”. Ceea ce vreau să spun este că îmi plac, sunt lecturi relaxante și palpitante, în același timp, dar nu mă țin cu sufletul la gură, nu mă obligă să stau trează noaptea ca să le răsfoiesc.

Cadavrul din bibliotecă vine cu altă poveste marca Agatha Christie, scrisă în același stil natural specific autoarei. Ce mi se pare nou față de celelalte cărți scrise de Agatha și citite de mine este existența unui al doilea cadavru, ceea ce e un plus, face subiectul mai interesant, mai dinamic și îndeamnă cititorul să se gândească la mai multe conexiuni.

Personajele sunt diverse, așa cum ne-a obișnuit autoarea. Întotdeauna voi găsi această diversitate ca un mare plus, căci dovedește cât de bine cunoștea autoarea tipurile umane și cu câtă măiestrie putea să le dea viață în cărțile ei. Avantajul unei multitudini de personaje este că trebuie ca măcar unul din personaje să răsară, adică să fie cu adevărat pe placul cititorului. Eu am avut surpriza să mă înțeleg foarte bine chiar cu personajele negative, pe lângă, desigur, Jane Marple și amuzanta doamnă Bantry.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu îmi place, în general, la cărțile Agathei sunt detaliile, discuțiile pe lângă, informațiile extra, ca să mă exprim așa. Presupun că își au rostul - la crearea atmosferei, la distragerea atenției de la lucrurile care chiar sunt relevante pentru descoperirea criminalului -, dar îmi par ușor obositoare și nu am să mă împac cu ele prea curând.

Iată că deja am ajuns la finalul recenziei mele, aproape că nu-mi vine să cred, având în vedere lungimea recenziilor din ultima vreme. Ei bine, cărțile Agathei Christie nu au nevoie neapărat de recenzii de o mie de cuvinte, căci valoarea lor este un fapt deja consacrat. Recomand ca orice cititor, în viața sa, să încerce măcar o carte scrisă de ”Regina Crimei”.

Nota mea: 4/5

miercuri, 6 septembrie 2017

”Pânza de păianjen”, Cella Serghi - Recenzie

Titlu: Pânza de păianjen
Autor: Cella Serghi
Editura: Litera
Număr de pagini: 400
Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinație de naivitate, feminitate, inteligență și spirit de aventură. Iubește cu pasiune, dar este prinsă în <<pânza de păianjen>> a vieții. Iubirile Dianei - cea adolescentină, pentru marea dragoste a vieții ei, Petre Barbu, cea maritală, pentru Michi, și cea carnală, întruchipată de Alex - sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, și al mai multor scrisori din corespondența celor două prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu acțiunea plasată în Bucureștiul interbelic, la Constanța, Mangalia și Balcic, <<Pânza de păianjen>> prezintă o lume cu un farmec aparte, într-un stil vioi și plin de sensibilitate, îndreptățind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului.
 Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?
Am primit cartea aceasta în dar de la o persoană care nu mă cunoaște prea bine (nici eu nu o cunosc decât superficial), de aceea m-am temut că Pânza de pâianjen nu va fi deloc pe placul meu, mai ales pentru că nu sunt o fană a romanelor de dragoste. Cu toată sinceritatea vă spun că nu am auzit de autoarea aceasta și, implicit, nici de cartea ei. Scriu acest lucru cu onestitate și rușine în același timp, căci stau și mă întreb cum de am omis o lectură așa de frumoasă.

Cartea Cellei Serghi e superbă. Am devorat-o într-un timp-record și, deși a trecut o vreme de când am lecturat-o, încă simt exaltarea care mă cuprindea când treceam de la o pagină la alta. Romanul nu spune doar o poveste de dragoste, ci povestea vieții zbuciumate, încărcată de greutăți pe care a dus-o Diana Slavu, în vreme ce imaginea afișată de ea părea perfectă, fiind astfel evidentă diferența dintre aparență și esență.
Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
Modul în care am reacționat față de Diana a evoluat cu cât am înaintat cu lecturarea. Încă de la început am știut că ajunge la un moment dat să fie studentă la Drept (romanul este autobiografic iar Cella Serghi a fost licențiată în Drept), gând care m-a încurajat să empatizez cu ea din capul locului. Cu toate acestea, la scurt timp, am început să mă întreb dacă noi două chiar o să ne înțelegem. Diana Slavu e frumoasă, moștenind înfățișarea plăcută de la mama ei. Toate personajele cu care interacționează îi remarcă splendoarea. Din cauza aceasta mi-am zis că povestea ei va fi una plină de superficialități, de pseudodrame. Dar nu e deloc așa. Povestea protagonistei e marcată de o copilărie trăită în sărăcie și, apoi, de o luptă continuă de a-și depăși situația nefericită, de a se desprinde de pânza de păianjen în care se simte prizonieră.
Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.
Diana era conștientă de frumusețea ei, de privirile lungi ale oamenilor, dar își păstrează același suflet umil, aș zice. Descrie în caietele ei atenția primită de la cei din jur, însă nu cu scopul de a se lăuda, ci pur și simplu ca să prezinte o realitate din viața ei. Ei bine, mi s-a părut deosebit de interesant să citesc cum personajele celelalte insistau atât de mult pe aspectul ei plăcut, perfect, neglijând complet situația materială tristă, cruntă în care ea și ai ei erau nevoiți să trăiască (mulți nici nu cunoșteau aspectul acesta). Și mai târziu, după ce Diana se desprinde de familie, am impresia că ceilalți încă nu conștientizează că viața ei nu e perfectă și că, dimpotrivă, ea se zbate într-o pânză de păianjen, din care încearcă să scape, un pas în acest sens fiind înscrierea ei la Drept. Dar oamenii nu văd suferințele prin care trece, poverile pe care le poartă pe umeri, nu la început, în orice caz, căci bună vreme tot ce au văzut era o fată zglobie, superbă, veselă - viața în carne și oase. Mult mai târziu, tot ce a îndurat Diana începe să se răsfrângă și asupra înfățișării ei.
Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.
Pe acest fond se desfășoară și frământările erotice ale Dianei. Îmi place felul în care autoarea a delimitat cele trei tipuri de iubire pe care le dezvoltă Diana, câte una pentru fiecare din cei trei bărbați. Ele ajung să se suprapună la un moment dat, întrucât iubirea pentru Petre Barbu avea să o poarte cu ea întreaga viață iar, apoi, apar și celelalte două. Cred că toate i-au provocat zbuciumări, însă cea carnală, pentru Alex, îmi pare că e cea mai mistuitoare. Îmi pare rău că nu am cuvintele necesare să pot exprima cu ce desăvârșire creionează autoarea iubirea aceasta și modul în care evoluează relația incertă dintre Diana și Alex. De fapt, ce au ei nu e o relație în adevăratul sens al cuvântului, ci o dependeță, după cum remarcă și protagonista la un moment dat. E vorba de aceeași pânză de păianjen care a reușit să se extindă până în punctul în care Diana nu mai e sigură de nicio decizie.
Ceea ce mă atragea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.
Cu aceeași măiestrie scrie autoarea și despre familia Dianei. În ciuda lipsurilor, Diana vorbește despre ai ei cu mare drag. Vorbește despre frumusețea și hărnicia mamei ei și despre tatăl ei idealist, pe care îl compătimește pentru lipsa de pragmatism. De asemenea, m-au impresionat cuvintele alese pentru pictarea locurilor vizitate de Diana. Parcă sunt desprinse din altă lume. Cred că emoțiile cu care asociază acele locuri sunt cele care dau culoarea specială peisajelor. Despre toate acestea află cititorul alături de Ilinca Dima, prietena Dianei, pe care nu apucăm să o descoperim decât destul de puțin, dar m-am atașat de ea la fel de ușor. Diana o apreciază mult, după cum reiese din rândurile scrise de aceasta.
Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, as zări, deodată, în apropiere, o barcă... Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.
Așadar, citiți cartea aceasta. Nu are rost să reiau adjectivele folosite la începutul recenziei. Pânza de păianjen e minunată. Short backstage story: Cella Serghi s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și de aceea s-a zis că opera ei a fost influențată de el, dar autoarea a negat o astfel de influență. De când era studentă la Drept, s-a căsătorit cu un inginer (ca Diana și Michi), dar apoi s-a îndrăgostit de Camil. El, Cella și Mihail Sebastian erau buni prieteni.
Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!
Nota mea: 5+/5 

vineri, 1 septembrie 2017

Despre câini și suferința de a-i pierde

În urmă cu o săptămână mi-am pierdut cățelul de aproape patru luni, din cauza unui virus urâcios care l-a secat de viață, încetișor.

Am încercat să îl salvăm, însă medicul veterinar ne-a spus că parvoviroza e cel mai adesea mortală, mai ales în rândul câinilor mici și de talie mică. Mi-a zis acest lucru în a doua zi de tratament și am fost fermă când i-am zis că sunt conștientă că există și posibilitatea să nu izbândească. Și totuși... cu toată tăria pe care am încercat să o afișez atunci, tot am plâns în hohote când l-am găsit la miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Avea ochii calmi și plini de suferință. Încă mi se strânge inima cât un ghem când mă gândesc la ei și sper că bietul de el știa cât de mult îl îndrăgeam.

Iar el nu e primul cățel pe care să îl pierd prematur. În general, indiferent de vârsta la care se duce câinele, pierderea lui înseamnă suferință, pentru mine. Dar să plece de lângă mine așa devreme... Și la un interval așa de scurt de o altă pierdere... Se zice că dacă te confrunți cu o situație de mai multe ori, apare obișnuința, dar nu cred că se aplică și în cazul suferinței. Nu știu dacă există oameni în lumea aceasta care să se obișnuiască cu ea. Parcă de fiecare dată e un sentiment nou, mai dureros decât orice ai trăit până atunci.

După cum se observă cu ușurință, sunt o iubitoare de câini. Îmi plac animalele și natura (uneori iau în considerare, mai în glumă, mai în serios, să mă duc în China ca să mă angajez ca îngrijitoare la o rezervație de urși panda). Din perspectiva mea, câinele chiar este cel mai bun prieten al omului.

De la toți câinii pe care i-am avut și de la cel pe care, din fericire, încă îl mai am (e bătrânel; am crescut împreună cu el) am învățat ce e iubirea necondiționată. Ei nu cer mare lucru - doar hrană, apă și o mângâiere fugitivă pe creștet sau un scărpinat după ureche. În schimb, ne protejează de orice le miroase a pericol și ne fac zilele mai frumoase. Și contează enorm aspectul acesta din urmă, chiar contează. Să vii acasă obosit, amărât de viață și să fii întâmpinat de fața blănoasă care radiază de fericire din simplul motiv că te-ai întors e dovada cea mai bună că a avea un câine (sau mai mulți) înseamnă să te bucuri de terapie, poate una din cele mai simple și naturale.

Apreciați-vă animăluțele, căci ele sigur își dau silința să vă facă pe plac (poate chiar și atunci când fac obrăznicii).
Mă duc să îi dau o îmbrățișare bătrânului meu prieten blănos, ne mai citim!