sâmbătă, 22 iulie 2017

"Un veac de singurătate”, Gabriel Garcia Marquez - Recenzie

Titlul original: Cien años de soledad
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: RAO
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Număr de pagini: 480
... capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebrității internaționale și i-a adus premiul Nobel (1982).
... cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile.
Recenzia aceasta vine după multă vreme de la lecturarea cărții, din păcate. Sau din fericire, căci Un veac de singurătate e genul de carte care lasă o impresie atât de puternică, încât e indicată alocarea unui timp de rumegare a paginilor citite.

Un veac de singurătate spune povestea familiei Buendia, poveste care se întinde pe o perioadă de o sută de ani, adică șapte generații. Evoluția familiei Buendia este o oglindă a evoluției orașului Macondo, inițial - un cătun, apoi - un oraș cu toate trăsăturile specifice, însă mereu - un loc mitic, în care realul se îmbină cu irealul iar fantasticul și miraculosul sunt parte din realitate. De altfel, cartea este, prin excelență, expresia ”realismului magic” latinoamerican, pe care autorul îl conturează cu măiestrie.

Macondo a fost fondat de patriarhul Jose Arcadio Buendia și lasă impresia unui loc mitic, ermetic, în care nu se poate intra și din care nu se mai poate ieși. Viața locuitorilor din Macondo curge lin, în conformitate cu obiceiurile statornicite de fondatori, cu legendele, credințele și extraordinarul.
La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic și nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit... Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.
Cu toate acestea, evoluția înseamnă schimbare, iar Macondo nu este scutit de aceasta. Treptat, se infiltrează în lumea mistică a orașului Macondo noi personaje. Cei dintâi au fost țiganii, în frunte cu Melchiade, care vin cu invenții ce trezesc curiozitatea locuitorilor din Macondo. Chiar Jose Arcadia Buendia ajunge pasionat de tainele alchimiei, despre care învață de la Melchiade.
Dacă nu te temi de Dumnezeu, teme-te de metale. (Jose Arcadio Buendia)
Timpul trece, generațiile se perindă, în Macondo se petrec tot mai multe schimbări. Curioși din afară pătrund în universul mistic al orașului, oameni abili care intuiesc potențialul comercial al orașului îi angrenează pe localnici în activități de acest gen. Familia Buendia este în continuare inima orașului Macondo. Nu există schimbare care să se întâmple în oraș pe care să nu o îmbrățișeze și familia Buendia. Personal, când am ajuns la paginile care evocau apogeul comercial al orașului Macondo, m-a trecut o undă de melancolie și m-am trezit oftând, cu gândul la liniștea și ermetismul care dominau odată Macondo. Dar trece și această perioadă de înflorire comercială, de imixtiune din partea veneticilor, fiind tot mai evident că Macondo urmează un parcurs ciclic, care, însă, trebuie să se încheie la un moment dat.

Un veac de singurătate e prima carte scrisă de Marquez pe care să o citesc și mă declar deja o fană a autorului. Mă așteptam la o poveste simplă despre dramele unei familii oarecare din America de Sud, însă ceea ce oferă Marquez prin cartea aceasta e o poveste complexă, cu numeroase teme și motive, cu o multitudine de personaje și, mai presus de orice, o îmbinare impresionantă și întru totul reușită între real și ireal.

Personajele sunt multe, foarte multe, pentru că vorbim de multe generații. Numai familia Buendia asigură un număr grozav de actori, iar pe lângă aceștia mai sunt și alții, din afara familiei. Autorul nu insistă pe aspectul lor psihologic, nici pe o evoluție din această perspectivă, dar nici nu văd utilitatea unui astfel de demers, în cazul acestei cărți. Cred că Marquez îl lasă pe cititor să contureze profunzimile cărții, atât în privința personajelor, cât și în ceea ce privește orașul Macondo. E unul din lucrurile specifice ”realismului magic”, presupun - autorul a creat o lume care e cât se poate de veridică, apoi, a așezat peste veridic o pătură fantastică, onirică, ce oferă libertate cititorului să interpreteze anumite lucruri conform propriei imaginații.

Scriitura lui Marquez e minunată. Trebuie să precizez că acestei cărți îi lipsește dialogul. Nu în întregime, dar pentru dimensiunea ei, dialogul e destul de rar, presărat. Mie îmi place dialogul, îmi plac lecturile cu dialog bogat pentu dinamismul pe care îl creează, și totuși am citit Un veac de singurătate cu același spor cu care citesc o carte plină de replici. Sinceră să fiu, nici nu am observat raritatea dialogului. Scriitura este atât de fermecătoare, încât trebuie să te desprinzi de ea și să faci un pas în spate ca să observi aspectele formale.

Un alt plus al cărții, din punctul meu de vedere, este faptul că autorul nu a supus nimic cenzurii. Acțiunile, pornirile personajelor (adesea, imorale, care îi pot contraria pe unii cititori) sunt prezentate exact așa cum sunt ele, într-o manieră brută. Eu apreciez aceasta, chiar foarte mult, însă desigur că pentru alții poate fi deranjant. Incestul, prostituția, pasiunile mistuitoare, precum și războiul, calamitățile, moartea sunt, toate, parte din carte, creionate cu naturalețe, fără perdea. Se remarcă o detașare a naratorului în descrierea acestora, ca și cum lasă personajele să facă ce doresc, după cum doresc, indiferent dacă e bine sau rău. Se accentuează, astfel, ideea că ce se întâmplă în Macondo e, într-un fel sau altul, firesc și inevitabil.

Vă mai spun doar că eu nu sunt adepta relecturării cărților, dar mi-am promis ca Un veac de singurătate să fie o excepție. Nu cred că această carte, una din cele mai bune pe care le-am citit până acum, ar putea fi îmbunătățită în vreun fel.
Lumea se va duce naibii în ziua în care oamenii vor călători cu clasa întâi și literatura în vagonul de marfă.
O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie.
Copiii moştenesc nebuniile părinţilor lor.
Nota mea: 5+/5

joi, 20 iulie 2017

R.I.P. Chester Bennington





Iar eu chiar mi-am propus ca postarea de revenire pe blog să fie o recenzie... 
R.I.P. Chester Bennington, vocalist al unei trupe care dovedește că rockul înseamnă muzică pentru suflet.
Depresia e cel mai îngrozitor lucru; răpește oameni prețioși, pe nesimțite.
Tristețe mai presus de cuvinte.